După aproximativ o sută de zile de stat în casă, am ajuns să intru în sesiune (anul I) în mediul online. După atâta amar de zile în care am încercat din tot sufletul să fiu mai bun și să nu îmi pierd mințile, m-am izbit neplăcut de tare de lenea unora când vine vorba de tehnologie.
Nu, pe bune acuma, ați avut O SUTĂ de zile ca să învățați cum funcționează un calculator și cum să vă conectați la internet …
Nu vă prindeți la ce mă refer? Am o problemă cu cadrele didactice care se uită la tehnologie cum mă uit eu la teoria artelor vizuale:
Cu gura căscată, ochii bulbucați și ditamai eroarea „HTTP 404” în creier.
Evident, și e esențial să menționez, nu mă referla persoanele extrem de avansate în vârstă, care învață mai greu. Iar, deși cadrele didactice ar trebui să fie flexibile, nu mă refer nici la cele, evident, lipsite de acces la tehnologie.
Mă refer la cei care efectiv NU VOR să învețe să folosească un computer.
Probabil că vi se pare că sunt absurd, sau frustrat sau intolerant etc, dar adevărul este că e foarte greu să nu te simți nedreptățit, dacă persoanele care au autoritate didactic-academică asupra ta te maltratează și te abuzează psihic din motive absolut absurde.
Mă leg de acest fapt pentru că am trăit ceva unic, cred în istoria absurdului:
Unul dintre profesorii mei a picat, în examen, un an întreg de facultate (cam 200 de studenți și undeva la 2-300 de restanțieri din anii anteriori).
De ce?
Individul, a realizat, în timpul desfășurării examenului, că softul ales pentru un examen grilă cu răspunsuri multiple nu evaluează răspunsurile parțiale, astfel nimeni nu a avut, practic, niciun punct, testul în sine fiind oricum criminal de greu.
Pentru cei care nu știu cum funcționează mediul universitar, datele ce delimitează sesiunea de examene, cu durata de patru săptămâni, sunt cunoscute de la începutul anului. Evident, situația cu COVID-19 a apărut abia în Februarie 2020. De atunci și până acum sunt, dacă nu greșesc, aproximativ trei luni și jumătate.
Multe zile, multă vorbă și efort inexistent…
Din punct de vedere psihologic, în teorie, învățatul e de trei feluri: vizual, auditiv și practic. Predând și supraviețuind liceului, am concluzionat că actul de a învăța nu poate fi niciodată axat doar pe una dintre componente.
Elementele vizuale trebuie susținute de explicații suplimentare. Acestea, ideal, sunt comunicate verbal. Iar peste toate acestea, sunt recomandate exerciții asistate de mentor, pentru aprofundarea foarte aplicată a materiei.
În acest context al educației online, profesorul ar trebui să se folosească de toate resursele la care are acces. Țelul ar trebui să fie facilitare procesului educațional atât pentru sine, dar mai ales pentru elev/student. Atâta tot că asta nu se chiar întâmplă…
De aceea, puneți, cu curaj, mâna pe tehnologie!
Investiți cât puteți în laptop-uri bune, în lecții de programare, în studiul utilizării funcționale a echipamentelor de calcul. În viață sunt multe momente în care ar trebui să știți, măcar, să navigați pe o pagină web.
Piața de muncă, la nivel global, se bazează majoritar pe diverse metode de transmitere rapidă a informației. De aceea, posesia unor competențe practice de tehnologie, cel puțin fundamentale este, de departe, cea mai căutată caracteristică a profesionistului modern.
Este profund irelevant dacă studiezi să fii filolog, artist, matematician sau informatician. Ai nevoie de tehnologie! Mai ales dacă alegi calea mentoratului.
Educator, învățător, profesor etc, orice ai vrea să devii, ai nevoie de competențe digitale. Acestea oferă o flexibilitate imposibil de reprodus pentru empatizarea cu generațiile hiperactive informatic.
În concluzie, pune mâna pe laptop-ul ăla! Nu te limita la Google Classroom! Ridică stylus-ul ăla și îmbrățișează tableta grafică! Nu mai fugi de (la) orele de TIC și de Informatică și nu spune niciodată NU unei ocazii de a învăța ceva nou.
Conservatorismul ucide visuri și taie aripi. Rămâneți flexibil și dispuți să vă modelați idealurile în așa fel încât să fie cât mai profitabile pentru voi, dar și accesibile pentru cei din jur.